Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.
Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.
Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.
Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.
Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.
Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.
Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.
Plouă parcă, nins etern.
Răvăşirea se adună
Sub halou de semilună,
Dar, la dracului cu toate,
Un abis ne mai socoate.
Hai să mergem spre dezastrul
Zborului de cer albastru,
Cînd cu ultima suflare
Ne zdrobim de întîmplare.
Fie-ţi patima ursită
Peste lumea mărginită,
Şi te du unde mă duce
Urma prinsă în răscruce.
Şi mai hai spre barieră
Îngropaţi în lizieră.
Dar, la dracului cu toate,
Doar abis ni se mai poate.
Sună munţii şi răsună
Privegheaţi în cer de lună,
Şi ascunşi sub nori de cetini
Îşi vorbesc despre prieteni.
Călărind pe timpul veşnic
Rostesc pravila cucernic,
Şi ascunşi cu fruntea-n soare
Susură din ochi izvoare.
Sună munţii şi răsună
Ca voinicii cînd se-adună,
Şi-şi ridică-o cupă plină
Blestemîndu-ne lumină.
Şi ne cheamă către creste
Drumurile din poveste,
Şi doar doina e stăpînă
Peste frunzele ce-o-ngînă.
Sună munţii şi răsună,
Cerul nopţii li-i cunună.
Caleidoscoapele stelare
Mi se-aşază nevăzut pe tîmple,
Şi mă tot grăbesc să mă întîmple
Într-o prea sublimă nourare.
Cale-nseninată de departe
Urma-năbuşită vrea a frînge,
Şi-o înveşmîntează-n poli de sînge,
Că fugind de viaţă, fug de moarte.
Nimburi înstelate-mi stau pe frunte
Şi-un botez de flăcări am în mînă,
Raza de lumină-i cea stăpînă
Din izbucul de Bujor de Munte.
De cînd puterea vieţii mele cată,
Privesc făptura ta adevărată,
Şi-mi dă pedeapsă-ntreaga mea mîndrie,
Te văd aşa cum scriu o poezie.
Şi tot mereu te caut, tot mereu,
Această poezie n-o scriu eu.
Ucide-mă, iubeşte-mă,
e dreptul tău.
Sub umbre de apă
Mai toate-or să-nceapă,
Şi-n umbre-or să vină
Strivite-n lumină.
Şi toate-or să-nceapă
Din sînge de ţeapă,
Şi lin cade-n tină
Hercul de lumină,
Pustiu să strivească
O roată lumească.
Lumini or să umble
Pe niscavai umbre,
Şi urlete triste
Pierind să existe,
Încet se vor frînge
Cu lacrimi în sînge.
Şi-n umbre de apă
Iubiri or să-nceapă,
Strivite-n lumină
Veni-vor să vină.
Încet, sfîrşitului de veac se-adună
Strivita cale prinsă în amiază,
Şi-ntru-nceput puterii se-mpreună,
Uscată-n umbra arsă de o rază.
Prohod de veac pe umbre mă asaltă
Şi-mi pun pe cap coroana din secure,
Şi urcă scara patima înaltă,
Dintre copaci furîndu-mi o pădure.
Înalte zări, înaltă dănţuire
Pe rug încins de frunze căzătoare,
Într-un sfîrşit de an e o iubire
Ivită vag, mereu înălţătoare.
Într-un sfîrşit de an e o iubire
În care fiinţa mea e-nălţătoare.
