duminică, 22 decembrie 1985

Bujor de munte

Caleidoscoapele stelare
Mi se-aşază nevăzut pe tîmple,
Şi mă tot grăbesc să mă întîmple
Într-o prea sublimă nourare.

Cale-nseninată de departe
Urma-năbuşită vrea a frînge,
Şi-o înveşmîntează-n poli de sînge,
Că fugind de viaţă, fug de moarte.

Nimburi înstelate-mi stau pe frunte
Şi-un botez de flăcări am în mînă,
Raza de lumină-i cea stăpînă
Din izbucul de Bujor de Munte.

miercuri, 18 decembrie 1985

Stih

De cînd puterea vieţii mele cată,
Privesc făptura ta adevărată,
Şi-mi dă pedeapsă-ntreaga mea mîndrie,
Te văd aşa cum scriu o poezie.

Şi tot mereu te caut, tot mereu,
Această poezie n-o scriu eu.
Ucide-mă,

iubeşte-mă,
e dreptul tău.

marți, 17 decembrie 1985

Cer de apă

Sub umbre de apă
Mai toate-or să-nceapă,
Şi-n umbre-or să vină
Strivite-n lumină.

Şi toate-or să-nceapă
Din sînge de ţeapă,
Şi lin cade-n tină
Hercul de lumină,
Pustiu să strivească
O roată lumească.

Lumini or să umble
Pe niscavai umbre,
Şi urlete triste
Pierind să existe,
Încet se vor frînge
Cu lacrimi în sînge.

Şi-n umbre de apă
Iubiri or să-nceapă,
Strivite-n lumină
Veni-vor să vină.

Sfîrşit de an

Încet, sfîrşitului de veac se-adună
Strivita cale prinsă în amiază,
Şi-ntru-nceput puterii se-mpreună,
Uscată-n umbra arsă de o rază.

Prohod de veac pe umbre mă asaltă
Şi-mi pun pe cap coroana din secure,
Şi urcă scara patima înaltă,
Dintre copaci furîndu-mi o pădure.

Înalte zări, înaltă dănţuire
Pe rug încins de frunze căzătoare,
Într-un sfîrşit de an e o iubire
Ivită vag, mereu înălţătoare.

Într-un sfîrşit de an e o iubire
În care fiinţa mea e-nălţătoare.

luni, 16 decembrie 1985

Fără timp

Timp nu am deloc,
Totul e un joc
Iar eu ard în foc.

Se sfîrşeşte-n mal
Val plîngînd, pe val,
Alburi de voal.

Pravile se zbat
Zborului uitat,
Veşnic zbuciumat.

Focul arde-n lemn,
Umbră de îndemn
Rostuit solemn.

Păsuiri de dor
Trag mereu în zbor
Muchea de topor.

Urmele iau foc
Şi se prind în joc,
Măsluind un troc.

duminică, 15 decembrie 1985

Fără drept

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul să ne ştim aproape,
Avem doar timpul să ne pribegim
Pe apele lunatice de noapte.

Noi n-avem dreptul să ne mai cunoaştem
Şi n-avem drept în noi să ne simţim,
Avem numai trecutul să-l străbatem
Prin apele din lacrimi ce privim.

Noi n-avem dreptul să ne dăm nici mîna
Şi n-avem dreptul să ne ştim în gînd,
Avem doar haos să strivim lumina
În ochii ce privesc în gol, arzînd.

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul unor orişicine,
Avem doar timpul să ne pribegim,
Ascunşi fiind mereu printre ruine.

sâmbătă, 7 decembrie 1985

Retragere

Azi, tot ce ştii tu despre mine
E doar atît cît îţi convine,
Sub gînd perfid de răzbunare,
Sunt doar un semn de întrebare.

Găsind un rost în rătăcire
Tu arzi mocnind şi-n amintire,
Legînd speranţa tuturora
De-un ceas ce tot încurcă ora.

Prin vis crescînd şi renăscînd,
Eu port acelaşi tainic gînd,
Să mă prefac, să înţeleg,
Şi de trecut să mă tot leg.

Nepăsuit de existenţă,
Am absentat fără frecvenţă,
Şi-am existat în nemişcare,
Prăvalnic, taină călătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Şi-am înţeles că, din eroare
Am tras cu ochiul către soare.

Şi-am numărat cu pas rebel,
Un el şi-o ea. Perfect drapel.
Şi a rămas doar nu, ori da,
Peste un prag ce va-ngheţa.

Am fost un trăsnet fără moarte
Ducînd lumini spre mai departe,
Dar am rămas fatalitate
Şi dor, mereu, de libertate!

Azi, doar atît ştii despre mine
Şi crezi că totul îţi convine,
Dar totuşi sunt, din întîmplare,
Un mare semn de întrebare.

joi, 28 noiembrie 1985

Ploaia

Răstigniri de stele mîngîie pămîntul,
Şoaptele adună frunze verzi de iarnă,
Nu mai e putere, a rămas înfrîntul
Alb şi marmoreic tainele să cearnă.

Molcome izvoare cad în ispăşire
Prăbuşiri se-neacă pline de război,
Zborul se-ntregeşte plin de-nrîurire
Sfărmînd trecutul şi lovind în noi.

Picături de clipă bat în ochi privirea,
Obosit e cerul prins pe Carul Mare,
S-a-nvelit nădejdii colindînd iubirea
La apusuri albe pline de chemare.

Lucitoare unde plămădesc pustiuri,
Susur de izvoare bat încet la porţi,
Numai orologii vor pîndi tîrziuri
Către împlinirea uzurpată-n sorţi.

Oglindiri de spadă taie nodu-n două,
Praguri de izbîndă urlă în nefire,
Picături de sînge, picături de rouă
Se prefac în lacrimi plînse de-o privire.

Vin scîntei la țărmuri pline de-nsetare,
Vin, şi vin, şi pleacă nevăzut de-ncet,
Ruguri călătoare se aprind în soare
Învrăjbindu-mi ploaia fără de regret.

miercuri, 20 noiembrie 1985

Addenda

Oprelişte stingheră se aduce
Pe plînsul împlinirii de cîndva
Punînd un nume care mă purta
Pe umbra unui om cu chip de cruce.

Şi pavăză firească în chirie
Adulmecă miresmele de nori,
Din primii paşi pînă la primii zori,
Înduplecat pe-o fulgerare vie.

Orizontal pe muchia obştească
În fuga-n care toate se pătrund,
Întrebătoare orele se-ascund
Pe-o neştiută zodie firească.

marți, 19 noiembrie 1985

Atîtea semne

Atîtea semne peste literele lumii
Ce ţi se pot necunoscut rosti,
Dar literele numai cuvinte pot îngemăna
şi într-o ordine firească.
Bietele litere, atît de necunoscute,
n-au voie într-o ordine obscură,
ci numai pier
de nu se înşiruiesc firesc.

Iar semnele se pun pe orişiunde,
Nu au nici o valoare, uneori.
Te poţi uita pe ele fără să le iei în seamă
trecînd şi revenind la ele
şi într-atîta libertate.

Doar literele, bietele litere
n-au voie şi nici vrere,
au numai ordinea impusă
de celelalte.

Pe cînd atîtea semne se adună,
întruchipate într-un gînd,
intrînd uneori printre litere.
Dar cad adeseori şi de atîtea ori
încît nu ajung literă.

Atîtea altele mai sunt,
dar literele sînt deplin condamnate
să se adune numai în lege
spre a fi cunoscute.

Atîta condamnare în necunoştinţă
Cu atît cît sunt cunoscute fiecare.

Bietele litere!
Fericitele semne!

Dar vai, e mult mai rău!

Bietele litere!

vineri, 15 noiembrie 1985

Şoaptă de toamnă

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri rostesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne cheamă, posibil, cărări.

Pod pe marginea
drumului din ceaţă
scapără licuricii de rouă brumărie
în colivia păsărilor călătoare
pline de învălmăşala drumului.

Picături de trandafiri arşi
de întreaga vară
colindă un colind înzăpezit
în trecutul An nou şi se caută
ca pe un pas al paşilor.

Incinerate flori de frunze picurînd singurătate
ard în orologiul primăriilor
de altădată,
înveşmîntată de atîtea ori
în ordinea anotimpurilor trecătoare.

Toamna din soare se-adapă,
Nouri de muguri vestesc depărtări,
Unde nebune se-mbracă în apă,
Iarăşi ne-aşteaptă, posibil, cărări.

luni, 11 noiembrie 1985

Tîrziul An Nou

S-ar putea să treacă păsări călătoare
Înspre nordul arctic, înspre sudul sec,
Anul iarăşi trece fără sărbătoare,
Eu, în deznădejde, clipa o petrec.

Printre datini triste pravile s-or bate,
Între stînca albă jnepeniş arzînd,
Se vor plînge anii cînd se vor socoate
Între ei şăgalnici, între noi plîngînd.

Toate se vor scurge printre ceţi pe cetini
Înspre cerul nopţii, ca un trist cadou,
Vom petrece viaţa printre vechi prieteni,
Neştiind de-acuma cînd e Anul Nou.

Vulturii de munte vor veni agale
Printre lupii iernii, prăduind firesc,
Se vor trece ape tot venind din vale
Peste matca lumii, pe un vad ceresc.

Vor veni tîrziuri printre orologii,
Între ani ce-or bate, tîmplele, cărunţi,
Vor trece-n plutire, nerostit, elogii
Brazilor dînd nume cînd îi fur din munţi.

Numai osîndirea va fi legiuirea
Cea din totdeauna, cea de nicăieri,
Semănînd a iarnă, toată împlinirea
Va fi doar ecoul zilelor de ieri.

S-ar putea să treacă păsări în întoarceri,
Toate se vor şterge, fi-ne-vor cadou,
Vor veni tîrziuri, vor veni petreceri,
Vom fi iarăşi fii Anului cel Nou.

sâmbătă, 9 noiembrie 1985

Firesc să cad

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Într-o lucitoare armură de seară,
Paşii mei prădalnici, buciumaţi de vară
Vor clădi apusul pe-nroşitul vad.

Se va scurge-n semne unda cristalină,
Flautul va ninge ace verzi de brad,
Sau va fi nimicul, cum, firesc să cad,
Zace-n bezna sfîntă haos de lumină.

Palme-ncătuşate vor culege urme
Peste sărindarul inimii ce-l prad,
Vor rămîne visuri, cum, firesc să cad,
Oropsită-i toamna zilele să curme.

Ochii din privire vor depune şoapte,
Istovirea-n plînsuri îşi va face vad,
Nu vor fi păcate, doar, firesc să cad
Într-o infinită, călătoare noapte.

Şi vor fi de toate şi firesc să cad
Peste infinituri, peste mai aproape,
Vin înlăcrimate picături din ape
Ce apun în pasul rugului de brad.

Nu va fi nimic. Doar, firesc, să cad

Ultima toamnă

Încă-o frunză moartă mi-a căzut pe gură,
Inima firavă ţine-n ea măsură,
Pasuri susurate toamna înfierbîntă,
Ochii plini de focuri stelelor se-avîntă.

Stelele de pradă au iluzii triste,
Frunzele mărunte mor ca să existe,
Risipindu-mi vise caut altă poartă,
Pasul depărtării are iz de ceartă.

Ordine de ceaţă mă ard în zăpadă,
Frunzele se sfarmă şi-n ochi or să-mi cadă,
Osia de clinchet mă-nfrînge obraznic,
Ceaţa dimineţii e un vis zadarnic.

Cîtă prăbuşire pentru-o înălţare,
Cîtă deznădejde trece în uitare,
Palma mea întinsă frunzele adună,
Anii-şi pierd valoarea tot plătind arvună.

Vor rămîne paşii, vor rămîne zile,
Culcă-te în pace, pace dormi copile,
Vor rămîne toate, frunzele de toamnă
Dorm în adormirea care mă îndeamnă.

Într-o frunză moartă mi-a căzut privirea,
Vîntul soarbe clipa, clipa-i amintirea,
Păsări călătoare de deasupra ţipă,
Ultima mea toamnă, ultima ta clipă.

duminică, 3 noiembrie 1985

Zidire

Apropie-te-n margine de lume
Tu, care caţi destin şi întîmplare,
Şi caută-ţi între ruine nume,
În marea amintirii de hotare.

Să îţi aduni întreg de parte sfîntă
Bătut pe muche aspră de cuţit,
Cînd lacrima spre ceruri se avîntă
Din osul tău avid de infinit.

Cu ultima privire-ncărunţită
Tu fă-ţi un loc de zbor şi priveghere,
Să poţi răpi-ntrebarea înjosită
De cei avizi de rang şi de avere.

Şi-n ropotul de murmure încete
Aprinde-te-n firavul tău cuvînt.
Şi culcă-te cu faţa la perete
Ca inima s-o simţi lîngă pămînt.

În urmă să-ţi rămînă numai paşii
Ca de la Lună puşi pînă la Soare,
Să te adune dintre ei urmaşii
Punîndu-ţi nume sacru de eroare.

Şi fiindu-ţi vorba pavăză firească,
Numai atunci să-ţi fie de ajuns,
Te poţi întoarce-n soarta omenească
Zidit între-ntrebare şi răspuns.

luni, 28 octombrie 1985

Unire în munte

Ionelei
Să fim noi doi, în vîrful unui munte,
Să ne-ncălzim la umbra unui foc,
Şi să ne-mbete tragic amănunte
Aduşi de gîndul lumii în mijloc.

S-avem un drum pe negrii colţi de stîncă
Şi ape să ne murmure-mprejur,
Să ne mîngîie unda lor adîncă
Cu picături de cer senin şi pur.

Să fim acolo umbra de pe lună,
Să mîngîiem a lumii depărtări,
Să picure şi fulgere-n furtună
Şi să ne facem drum din întîmplări.

S-avem destinul primelor însemne
Al celor doi ce-ntîii au pornit,
Iubindu-ne la foc firav de lemne
Să trecem pragul fructului oprit.

Să fim noi doi sub norii înălţimii
La umbra pajurei venind spre noi,
În necuprinse clipe a mulţimii
Să ne iubim, sălbatici amîndoi.

Cascadele să tulbure văzduhuri
Şi în ecou să cînte nunta ta,
Să-nchine depărtarea sfinte duhuri,
Colind de dor şi vis de a uita.

Să fim noi doi în vîrful unui munte,
Să ningă peste noi scîntei de cer,
Să ne unească trainic amănunte,
Îngemănaţi în ochi de vis stingher.

joi, 10 octombrie 1985

Ceasurile

Se-aude ceasu-n turn la primărie,
Tu-mi spui că o să plouă prin vecini,
Eu nu-ţi mai spun nimic, de bucurie
că trandafirii toţi sînt plini de spini.

Se-aude, bate ceasul din perete,
Tu-mi spui cum că afară sînt furtuni,
Eu nu mai spun nimic, deşi, pe îndelete,
aş vrea să ne iubim ca doi nebuni.

Cînd toate ceasurile îşi bat ora,
Tu-mi spui că vor mai exista poveşti,
Eu nu-ţi mai spun nimic, căci tuturora
le e cumva necaz că le iubeşti.

Dar ceasurile iar încep să bată
Şi bat ultima oară-n astă zi,
Cînd ceasurile-n ziua cealălaltă
trecutele iubiri vor împlini.

Acum încep şi clopote să bată
dar bat aşa cum nu au mai bătut,
O melodie veche şi uitată.
Şi iarăşi, tot aşa, ca la-nceput.

joi, 3 octombrie 1985

Imposibila iubire

Viaţa ta în mine e o umbră
Ce-o privesc prin geam cu margini mate,
Amintirile prin lume umblă
Pe deasupra nopţilor uitate.

Ce-ar putea acum să mă mai lege
De un nume scris într-o agendă?
Cînd privirea vrea a te-nţelege
Tu îmi ceri şi inima-n arendă.

Nu mai pot să-mi iau acum un nume,
Să fiu eu, iar, trăznetul de vară.
M-a durut. Ştia întreaga lume
Şi îmi eşti teribila povară.

Ţi-am înscris pe viaţa mea adresa
Cu accente de poveste veche,
Şi o recitesc uitînd, adesea,
Că viaţa ta-i fără pereche.

Azi eşti doar o palidă adresă,
Asta-i tot ce ştiu şi a rămas,
Şi-am pierdut iubirea ta. O lesă
Ce-mi era izbînda de pripas.

Şi cum toate-au fost ca o răscruce,
Am visat un zbor spre infinituri,
N-am ştiut că drumul ne va duce
Cum s-a început, către sfîrşituri.

Şi de-mi mai răspunzi la cîte-o şoaptă,
Ştiu că te frămînţi şi-mparţi la trei,
Dar cum gîndul meu nu mai aşteaptă,
Plec tot eu, iar tu să faci ce vrei.

marți, 1 octombrie 1985

Scrisoare cu ultima fotografie

Priveşte, mama mea, şi tu, iubito
Această ultimă fotografie,
Nici eu nu ştiu pe unde am făcut-o
Nici fotograful, de-l întreb, nu ştie.

Ştiu însă că lumina-i este semnul,
Sau blitzul, dacă vrei, de mortieră,
Ce a ţintit în vreo trei cuie lemnul
La cel dintîi atac spre barieră.

Citiţi la flacăra ce vă-ncălzeşte
Un strigăt scris cu lacrima pribeagă,
Şi parcă un abis se dezveleşte
Şi intră-n el, deodată, lumea-ntreagă.

Priveşte mamă, dacă dor îţi este
Şi mai citeşte, dacă vrei, ce scrie,
Poate aşa va fi, doar o poveste
Şi asta-i ultima fotografie.

Iubita mea, nu-ţi ţine jurămîntul
Dacă va fi să uit să vin acasă,
Să baţi mereu, în lung şi-n lat pămîntul,
Să pot uita durerea ce m-apasă.

Acesta, mamă, este adevărul,
Aşa mi-e scris de sunt în capul listei,
La voi, acasă, e în floare mărul
Şi-aş vrea să stau şi eu pe pragul prispei.

Dar poate o să stea, cîndva, acolo,
Această ultimă fotografie,
Şi am să fiu şi eu, dar mai încolo,
Că nu mai am azi timp spre a-ţi mai scrie.

Şi plec şi las aici, acum, scrisoarea,
Şi-au s-o trimită alţii către tine,
Eu plec să-mbrăţişez îndepărtarea
Pe puntea dezrobirii de suspine.
..................................
Acum, iubită mamă, fii tăcută,
Îmi pare rău, aşa a fost, şi-i scris,
Că doar o schijă roşie şi mută
M-a-nvăluit cu negrul ei abis.

Victorie

Cu fruntea aplecată
şi senină
Îţi dau şi viaţa mea
să ai lumină,

Ridică un topor,
cu sfiiciune,
Şi mi-l aruncă-n cap
ca pe-un tăciune.

Apoi dă-mi ultima iertare
şi mereu
Învinge-mă!

Învinge-mă!
E dreptul tău!

luni, 1 iulie 1985

Pe flori de nufăr

Pe ape-nvolburate pîn’ la sînge,
Ca orice mugur risipind lumină,
Sărutul nopţilor de veghe plînge
Pe adormirea pietrei din ruină.

Fiind ca şoapta clipei, zbuciumată,
Eu, viaţa, nici nu pot să o mai sufăr,
Şi am un testament în umbra mată,
Lucind pe ape şi pe flori de nufăr.

miercuri, 26 iunie 1985

Joc

Joc de-a baba oarba,
Negură-n scîntei,
De e neagră iarba
Tu nu mă mai vrei.

Ca o împlinire
Soarele apune,
Iar a mea iubire
Foc în ochi îmi pune.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu te văd prin ceaţă
Tu mă vezi prin soarte.

Astfel bucuria
Urcă şi coboară,
Vine primăvara
Să mă dea afară.

Între ziduri negre
Eu clădesc o lume,
Şi-am să-i stau de veghe
Pînă îi pun nume.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

De pe partea stîngă
Trec pe partea dreaptă,
Cine să mă-nfrîngă?
Cine mă aşteaptă?

Ca o amăgire
Soarele răsare,
Iar a mea iubire
E o întîmplare.

Jocuri fără viaţă,
Jocuri fără moarte,
Eu nu văd nici ceaţă,
Tu mă vezi prin soarte.

Cu cît spun mai multe,
Ruinez palate,
Nimeni n-o s-asculte
Povestiri uitate.

Doar din întîmplare
Pun accent pe clipă,
Şi mi se tot pare
Că mă trec în pripă.

Jocuri fără moarte,
Jocuri fără viaţă,
Tu mă vezi departe,
Eu nu văd nici ceaţă.

duminică, 23 iunie 1985

Tîrg

Iubita mea, ţi-am cumpărat oceanul
Încărunţit de valuri la refuz,
Nu te uita că eu sunt pămînteanul
Ce te iubeşte-n felul său ursuz.

Ascunde-te pe ţărmuri fericite,
Eu sunt Neptun în trăsnet şi în foc,
Ce-n marea zbuciumată de ispite
Te va găsi în orişicare loc.

Iubita mea, sărmană Atlantidă,
Trecutul mi-l citeşti mereu în gînd,
Furtuna se abate mai servidă
Atîtor rele ce ne vin, la rînd.

Nu căuta spre stele de departe,
Puterea lor înseamnă doar blestem,
Aici eu sunt destinul fără moarte
Şi-n valuri de furtună nu mă tem.

În jurul nostru-s sute de catarge
Plutind din negrul abisal adînc,
Tu zodia tăcerii mele-o sparge,
Să fii lumina mea sub care plîng.

Ţi-am cumpărat oceanul în furtună
Doar tu poţi azi să mi-l mai domoleşti,
Şi-n noapte ce trecutul împreună
Ai să înveţi din nou să mă iubeşti.

În Biblie s-a scris prin alte ere
Că apa este totuşi un uscat,
Să dăm crezare altor emisfere
Şi-astfel să ne iubim cu-adevărat.

Iar dacă-mpleticiţi în legislaţii
Ne vor tîrî consoanele-n proces,
Să nu uităm că mai avem relaţii
Şi suntem chiar subiect de interes.

Să ne iubim îmbrăţişati sub ape,
Ca două plutitoare alge verzi,
Să fim prin veşnicii tot mai aproape,
Să-ţi dau în taină marea s-o păstrezi.

Hipnoptizaţi de cele ce-or să fie,
Ne-om aduna din zborul rătăcit,
Vom fi o clipă zbor şi bucurie
Şi ne vom pierde cum ne-am şi ivit.

Dar vom trăi ca doi retraşi lunatic,
Doi oameni plini de apă şi de zbor,
O lume blestema-va doi apatici,
Dar lumii tot de noi îi va fi dor.

Să ne iubim pe ţărmurile mării
Cu ochii-nchişi şi-nveninaţi de cer,
Apropiaţi mereu îndepărtării
Să tîrguim prea tainicul mister.

sâmbătă, 22 iunie 1985

Paşaport

E cald pe continentele uscate
şi toată miza e un paşaport,
iar drumurile-s veşnic exilate,
cuprinse-ntre dosare şi raport.

Şi doar fotografii şi semne negre
sub datele de rost şi contrasemn,
şi nimeni nu mai poate sta de veghe
la vama dintre şoaptă şi îndemn.

Acum tu ţii un paşaport în mînă
şi-aştepţi să pleci în cursa ce-o pleca
către o lume ce o simt hapsînă
şi-n care toate pot a se-ntîmpla.

Te vei răni pe flori de mărăcine,
şi semne ai să porţi pe fruntea ta,
cum toată frumuseţea-i în ruine,
în timp vei şi începe a uita.

Prin gardul înconjurului de lagăr
o umbră-a amintirii-ai să rămîi,
te va tăia ca pe un lemn, un joagăr,
tu, emigranta mea iubită-ntîi.

Şi vor rămîne datele la mine,
cu actele ce le-ai depus de mult
şi cum nu te mai pot acum reţine,
mă regăsesc în taină şi te-ascult.

Dar tot mă vor lovi direct în faţă
ca pe boxeor-ngenunchiat în ring,
şi-aproape cu întreaga mea viaţă
va trebui să plîng ca să înving.

Voi cere paşaport spre a te vede,
ascunsă pe la rude, dacă ai,
dar nu mă vei convinge să pot crede
că-mi poţi vorbi prin semne, fără grai.

Eu tot te voi iubi ca pe scînteia
ce-ţi încălzeşte încă noaptea ta,
şi-mi biciuieşte-n noaptea mea ideea
şi gîndul meu, că nu te pot uita.

Şi-n vizita pe care ţi-o voi face,
te voi găsi în tainicul fiord
în care te-ai ascuns pentru a zace
iubito, emigranta mea spre nord!

Dar umbra mea rămasă-aici, în vamă
va vrea să ştie locu-n care stai,
şi-am să încerc să caut fără teamă,
să te găsesc strivită de alai.

Şi nu ştiu de atunci voi recunoaşte
pe cea care ai fost aici, prin tot,
şi dacă ai dorinţa de-a renaşte,
şi dacă eu să te iubesc mai pot.

Din umbra aurorei boreale
un gînd de vei putea să îl mai scrii,
vei plînge drumul urmelor pe cale,
dar n-ai să poţi nicicînd să mai revii.

Te vor cuprinde, nu mai ştiu, de toate
şi fiinţa mea-i o umbră şi ocol,
de cîndva ai să poţi zbura, socoate,
cum ai plecat, călătorind spre pol.

Regretul ai să-l simţi cu-ntreaga fiinţă,
ascunsă-n gîndul trist împrăştiat,
doar paşaportu-ţi este o credinţă
iar sufletul, în taină, zbuciumat.

Eu ochii îi închid spre a te vede,
te strîng pentru etern în mîna mea,
dar datele din paşaportul verde,
mă tot grăbesc să spun că voi uita.

Pleca-vei peste cîteva minute
cu-această cursă care va pleca.
iar vorbele ce le rostesc sînt mute,
căci, tainic, te-aş ruga a renunţa.

Dar, tu, nu poţi să spui două cuvinte,
rosteşti doar clipa ce ţi-o voi rosti,
şi-n vorba ta e-un veşnic înainte
înduplecat mereu pe a nu şti.

vineri, 14 iunie 1985

Elegia călăreţului fără cal

Daţi-mi biciul meu, e-hei,
Să-mi adun toţi anii mei,
Şi s-alerg, s-alerg, s-alerg,
Prin pădure să mă pierd.

Şi s-alerg spre zori de zări
Cu-al meu dor de depărtări,
Să mă duc, să mă tot duc
Botezat cu flori de nuc.

Daţi-mi pinteni, daţi-mi foc,
Să fiu umbră altui loc
Şi să fug, să fug, să fug,
Să aprind în cer un rug.

Să mă pierd prin împliniri
Între vise şi-amintiri,
Şi-ntr-un nor de foc s-ajung
Să nu-mi fie drumul lung.

Curcubeul plînge-n zări
Iar eu zac de depărtări.
Daţi-mi caii mei de foc
Să alerg după noroc.

miercuri, 12 iunie 1985

Fiinţa ta

În fulgerul ce nici nu dăinuieşte,
Un timp al bucuriei îmi aduni,
Iar fiinţa ta, ce iar m-ademeneşte,
M-adună mai mereu dintre furtuni.

Chemînd ca pe-o lumină de tristeţe
Fiinţa ta în gîndul meu şoptit,
Credinţele mă pradă şi-s măreţe
Prin tot ce ne va fi de împlinit.

În roiul anilor ce se aşază
Pe tîmple, pe iubire şi pe chip,
Fiinţa ta îmi este blînda rază
Şi apă-mi este şi îmi e nisip.

Cu buzele udate-n apă vie
A bucuriei mele eşti stindard,
Credinţă şi iubire şi mîndrie
Pe chipul meu de-a pururi revanşard.

Dar în aproape toate ce mi-s sfinte,
Te voi privi în toate cîte trec,
Vom birui firavele cuvinte
Peste hotare care ne petrec.

marți, 21 mai 1985

Însemn

Şi e trist şi-atît de bine,
Eu port gîndul de la sine,
Eu port gîndul pentru mine,
Şi e trist şi-atît de bine.

Ca pe-o utopie-nsîngerată
Te mai cat şi vreau să te mai am,
Cînd plutesc pe aripi de săgeată
Cu iluzii şi noroc infam.
Printre tot ce-n noapte iluzoriu
Se aşterne peste tot ce am,
Mă declar prăpădul provizoriu
Cu iluzii şi noroc infam.

Prin întunecatele dezastre
Împărţite pentru doi la doi,
Peste depărtări şi peste astre
Eu voi fi tîrziul tău apoi.
Dintr-o emisferă fără suflet
A îndepărtării dintre noi,
Mai revin cu pasul fără umblet,
Ca să fiu tîrziul tău apoi.

Caut clipe, caut disperare,
Regi ai munţilor ascunşi în nori,
Delirînd eterna murmurare
Peste dimineţi strivite-n zori.
Amanet pe vorbă şi pe faptă,
Peste gînd şi peste sărbători,
Rostuind a lumii vechea şoaptă
Peste dimineţi strivite-n zori.

Intrigant cu toate, cu-nceputuri,
Nu mai pot nicicum să te mai am,
Şi mă regăsesc printre rebuturi
Doar cu gînd şi cu noroc infam.
Şi cătînd mereu printre confuzii,
Nu mai ştiu nici eu ce căutam,
Însă rătăcesc hrănind iluzii
Doar cu gînd şi cu noroc infam.

vineri, 3 mai 1985

Parapet

Prin timp pierdut
Văd doar trecut,
Şi ochii ni-i inundă, iarăşi, ploi.

Prin împliniri
Şi amintiri
Se vor sfîrşi poveştile în doi.

Ne mai minţim,
Ne mai iubim,
Ne mai iertăm sub norii luminoşi.

Şi-n tot cu tot
E doar complot,
Vom fi, prin veşnicie, mai frumoşi.

Îmi pare rău
Căci gîndul tău
S-a dezbinat treptat din doi în doi.

Şi tot privesc
Ce nimeresc
Şi văd că totuşi din senin cad ploi.

Un vechi cuvînt,
Atît de sfînt,
Ne-a zbuciumat prin tot ce-am împlinit.

Te rog mereu,
Pe Dumnezeu,
Cît încă vreau să jur ca te-am iubit.

Dar am un drum
Prin nori de fum,
Chiar îmi spuneai că sunt înfumurat.

Acum greşesc
Şi pedepsesc
Ce-a fost şi ce n-a fost adevărat.

Dar prea a fost adevărat
Ca să îţi spun că te-am uitat.
Prin cîte vesel spun că sunt,
Eu cel mai trist rămîn prin cînt.

Iar vorba plînge de durere,
“Adio” sau “La revedere”?

marți, 23 aprilie 1985

Iubire în furtună

Afară e frig
şi noi stăm împreună.
Te iubesc. Doar atît
şi afară-i furtună.

Lîngă soba în care
focul pîlpîie stins,
Ne iubim peste seara
care-n ceruri a nins.

Suntem singuri, noi, singuri
şi e-atît de plăcut,
Te iubesc cu zăpada
ce ne-a fost început.

Ceaiul e prea fierbinte,
abureşte în noi,
Tu dă veste la lume
că suntem amîndoi.

Şi cum focul ni-i visul,
visu-i focul arzînd,
Cu privirile-n timpuri
tu îmi eşti foc şi gînd.

Afară e frig.
Vom rămîne-mpreună,
Ne iubim. Şi atît.
Şi afară-i furtună.

marți, 16 aprilie 1985

Cuvînt paradoxal

Ai apărut ca şi o stea
Din margini de hotare,
Şi te-ai pierdut în lumea mea
Precum o întrebare.

Rămîne sacru şi-nţelept
A nopţii sfiiciune,
Iar dimineaţa te aştept
Să ştiu ce ai a-mi spune.

Şi ochii tăi căutători,
În noaptea demascată,
S-au înălţat biruitori
Să uit ce-a fost odată.

Dintr-un paradoxal cuvînt,
În dimineţi apuse,
O altă lume, din pămînt,
Adună nopţi răpuse.

Am adunat pe buza mea
O noapte-nsîngerată,
Şi am sfîrşit a nu mă vrea
Chiar şoapta mea uitată.

Cu răul împletind dispreţ
Numit-am sărbătoare
Izbînda şoaptelor de preţ,
Să nu ştim ce ne doare.

Tu m-ai numit din depărtări
O şoaptă zbuciumată,
Dar am plecat pe trei cărări
Spunîndu-ţi: Niciodată!

Păcat am pus în vorba mea,
Cînd foc dădeam la lume,
Ca să-mi păstrez lumina ta
Punîndu-ţi chiar eu nume.

Te otrăveşti cu-acelaşi gînd
Să împleteşti sorocul,
Dar încă îţi urăşti plîngînd
Şi soarta şi norocul.

E rîndul meu să te numesc
Demon şi înger rece,
Acum îţi spun că te iubesc
Cînd zorii stau să plece.

Aceasta e şi vorba ta
Strivită de păcate,
Ai început a mă uita,
Şi-ţi dau acum dreptate.

Lumina-i gîndul în cuvînt
Şi rînduri peste rînduri,
Pămîntul mi-l numesc pămînt
Şi-l prăpădesc în gînduri.

De şoapta mi-o numeşti acum
Hotar fără hotare,
Mai ieşi o clipă-n al meu drum
Şi-apoi te pierde-n zare.

Nu am uitat şi-am înţeles,
Tu nu faci cale-ntoarsă,
Şi mă supun, n-am de ales,
Trecutul mă apasă.

E frig şi este beznă iar
Şi tremur pîn’ la sînge,
Iubesc doar noaptea ce-mi dă-n dar
O rază ce mă frînge.

Îmi iartă neîndurat cuvînt
Ce ţi-am sădit în nume,
Acum că uiţi ceea ce sînt
Plecînd în a ta lume.

sâmbătă, 13 aprilie 1985

Am fost

Am fost şi eu copil cîndva,
Strivit de un hotar umil,
Mereu dorindu-mi altceva.
Am fost, am fost şi eu copil.

Am dat şi eu la stele foc,
Chiar vorbe grele-am îndurat,
Şi mi-am umbrit al meu noroc,
Şi foc nebun la stele-am dat.

Am plîns cu urme pe zăpezi
Şi am clădit şi-am sfărîmat,
Doar peste nopţile-n grămezi
O urmă albă am lăsat.

Am stingherit în vetre foc,
Am strîns cenuşa pe cuţit,
M-am stingherit apoi în joc
Şi focul negru am slujit.

Mi-am pus în palmă vechi stindard
Să n-am nici ochi şi nici urechi.
Şi am ajuns în foc să ard
În palmă cu stindardul vechi.

Am fost. Am fost. Copil am fost,
Pluteam pe cerul de april.
Azi amintirile-mi dau rost.
Am fost. Am fost şi eu copil.

joi, 4 aprilie 1985

Iluzie în gînd

Retrăind o clipă
Fac de timp risipă,
Gîndul e rănit definitiv.
N-am nici crezăminte
Să mai cred cuvinte,
Piere-n urmă ultimul motiv.

Renegînd privirea,
Caut împlinirea,
Nici o vorbă nu mai am să-ţi spun.
Cu credinţa moartă
Plîngem peste soartă,
Suferinţa mea-i de om nebun.

Pune mînă-n mînă,
Să asculţi ce-ngînă,
Clipa mea şi gîndul meu meschin.
Dau ultima clipă,
Fac şi-acum risipă,
Dar nu pot, nu ştiu, nu mă închin.

Dau la vorbe drumul
Şi culeg tot scrumul
Gîndului ce sens i-am dat, grăbit.
Unul, doi şi alţii,
Brazii mei înalţii
Mă întreabă cum de te-am iubit.

Am iubit la sînge
Şi trecut mă frînge,
Nu pot accepta acest motiv:
Valuri peste timpuri
Măsluiesc nisipuri,
Iar eu pierd, pierzînd definitiv.

Pune-o vorbă veche
Peste-a ta pereche,
Să dăm foc iluziei în doi,
Am ce am prin mine,
Şi chiar îmi convine,
Cînd veghează noaptea zorii noi.

În sentinţa rece
Timpul o să plece
Cu un simţămînt necunoscut.
Haide, lasă, lasă,
Să plecăm acasă,
Să privim doar timpul ce-a trecut.

Dacă-n nebunie,
Ce a fost să fie
Am crezut că nu-i adevărat,
Să îmi spui de-n lacrimi
Ai cuprins doar patimi
Dintr-un gînd cu totul ne’mpăcat.

Eu sunt eu prin mine,
M-ai ştiut, ştii bine,
Că sunt eu şi-n vorbe, numai eu,
Adunînd pe toate,
Cu tot ce se poate,
Am pus ce-i al tău lîngă al meu.

Spune-mi, prins-ai bine?
Coarda asta ţine?
N-am să cad în ultimul rapel?
Nu ştiu ce înseamnă
Ceea ce mă-ndeamnă
Să fiu nesupus, să fiu rebel.

În credinţa serii,
Cripta primăverii
Mă îndeamnă să pornesc la drum,
Chem de prin unghere
Vorbe şi tăcere,
Iar tăcerea ta îmi spune: Acum!

Adunat-ai oare
Nopţi şi gînd şi soare
De înşiri cuvinte fără rost?
Ai alt gînd se pare,
Dar în disperare
Vei uita şi ceea ce a fost.

Dacă ştii îmi spune,
Gîndul de vrei pune
Peste mine, peste amîndoi.
Nu da importanţă
Că e o instanţă
Ce ne judecă pe amîndoi.

Eu păstrez în fire
Noapte şi iubire
Şi-ţi dau tot motivul ce nu-l ai,
Dar, cum îţi dai seama,
Mă apucă teama
Că nu-i iadul niciodată rai.

Cît păstrezi tăcerea
Regăsesc durerea
De-a trăi la fel în orice zi.
Dar cînd tai în două
Picături de rouă
Uit mereu chiar verbul a iubi.

În aceeaşi clipă
Noaptea se-nfiripă
Ca să mor minţit şi împărţit.
Să ascult în pace
Lumea care tace,
Să-nţeleg al lumii pas minţit.

Umple-mi tu paharul
Să-mi cunosc hotarul,
Dar nu pot să rabd acest mister,
Şi ce întîmplare
Trece în uitare
De ne-am avîntat pînă la cer?

Pe obrazul rece
Lacrimi stau să sece,
Gîndu-i mai netrebnic, revanşard.
Ultima ispravă
Mi-o servesc pe tavă,
Ca în foc nestăvilit să ard.

Peste jocul sorţii
Blestema-vor morţii
Să rămîn un veşnic exilat.
Hai, ce stai, adună
Timpul împreună,
Ca să rabd trecutul blestemat.

Crezi în ceva? Crede
Pînă vom purcede
Şi ne-om avînta peste avînt,
Plînge de durere
Ultima putere
Şi-ţi rostesc pierdut acest cuvînt.

Uite, se adună
Şi se împreună,
Şoapta spune-n toate
Pleacă, nu se poate!

Culegînd complice
Nopţile ferice,
Fie ce-o să fie,
Dă-mi trecutul mie.

miercuri, 3 aprilie 1985

De ce…?

-De ce oftezi cînd n-ai motive?
De ce ai gînduri obsesive?
De ce te baţi cu ploi de gheaţă?
De ce aprinzi un foc în ceaţă?

De ce dai foc la rădăcină
Şi recunoşti că eşti de vină?
De ce te zbaţi să ştii pe toate
Cînd bine ştii că nu se poate?

Şi chiar, de ce asudă focul?
Tu ştii că vatra îi e locul?
De ce te clatini? N-ai motive!
Atîtea-s gînduri posesive?

-Să vă răspund adun cuvinte
Şi le aştern pe dinainte,
Oftînd cu lumea veşnic plină
De întuneric şi lumină.

Mi-e dor să plîng fără dovadă
Pe ispăşirea mea bolnavă.
Plutind în doruri de putere,
Rămîne viaţa o durere.

Ridic un foc în bezna serii,
M-aşez la mesele tăcerii,
Adun şi tot adun ca-n mine
Să fie tot ce-mi aparţine.

Dar gîndul meu rămîne slugă
La tot ce vorba lumii-ndrugă,
Trăind şi despicînd în două
O eră veche şi-una nouă.

Nu am motiv dar gîndul zboară
Nici viaţa nu-i deloc uşoară,
În vorbe care-ajung la mine
E tot ce lumii îi convine.

Dar nu adună astă lume
Decît urmaşii după nume,
Nu ştie că urmaş se cheamă
Şi cel ce tace fără teamă.

Şi fără teamă-n gura mare
Dă veste spre întreaga zare,
Dă veste focului să-nvingă
Şi-n focul vieţii să se stingă.

Eu sînt urmaş al tuturora
Cît ceasurile mai bat ora,
Strămoş al celor ce-or să fie
Cînd vîntul toamnei mă adie.

Şi am să plîng şi rîd ferice
Şi am să mă condamn complice
Şi-am să ciocnesc cu fiecare
În clipa lui de disperare.

miercuri, 27 februarie 1985

Valul

(...clipei nopţilor mele)
Răsare luna dinspre deal
Şi noaptea străluceşte,
Trece un val şi un alt val
Şi moare omeneşte.

În cer luceşte cîte-o stea
Pentru pămînt şi soartă,
Iar lumea caută în ea
Dacă noroc îi poartă.

Din negrul nopţii timpurii
Străluce-n depărtare
O stea cu aripi plumburii
Care apoi dispare.

Şi-n locul stelei ce-a pornit,
Din raza ei fierbinte,
Răsare mîndru gînd rostit
Strivit între cuvinte.

Şi-un zbor neşters prin amintiri
În ochii tuturora
Răsare-n tristele iubiri
Şi plînge aurora.

Şi plînge pasul pe urmări,
Căci moarte-nseamnă moarte,
Şi totu-i cumul de-ntrebări
Şi răbufniri de soarte.

Chiar visul dacă ar pieri,
Răsar în urmă visuri,
Şi regăsim în zori de zi
Eterne compromisuri.

Tremurător în foc şi cer
O umbră străluceşte,
Sunt valuri chiar cînd valuri pier
Doar timpul le trăieşte.

sâmbătă, 23 februarie 1985

Ecou

Raclă de cioburi topite,
Ape-nvrăjbite-n izvor,
Porţile nopţii-s zdrobite,
Trase-s mereu în decor.

Victimă-a pajurei nopţii,
Palidă urmă-n trecut,
Moartea nici n-are proporţii,
Are doar timp de-mprumut.

Tron de stindarde funebre,
Pod peste culmi de văzduh,
Aripa porţilor negre
Are un înger în duh.

Iarăşi şi iarăşi, din nou,
Viaţa e-al morţii ecou.

marți, 29 ianuarie 1985

Suspine

P.
Te-am căutat visînd, în noapte
Şi te-am văzut în depărtări,
Şi se aud pierdute şoapte
Şi pleci şi tu şi pieri în zări.
I
Dar eu n-am vrut, să plec, nicicînd,
Şi-mi pare rău şi îmi dau lacrimi,
Eu doar iubire-ţi port în gînd,
De ce mă vrei trăind în patimi?
Cînd rătăcesc cu gînd timid
Prin norii mari ce mă tot cheamă
E un întins pustiu arid
Şi plîng oprelişte de seamă.
P.
Ascult cum vorba ta-mi ascunde
Fremătătorul adevăr
Şi cîntul nostru n-are unde
Să ne mai pună întrebări.
I.
Cînd am pornit pe drum am spus
Că nu-i putere să m-oprească
Dar am ajuns atît de sus,
Peste voinţa-mi omenească.
Doar gîndul tău înseamnă-acum
Un drum şi-o altă libertate,
Iubirea urmelor de scrum
E taina nopţilor furate.
P.
Bătătorindu-ne cărarea,
Să declinăm acum cuminţi
Din verbe ce-am uitat, uitarea,
Şi să plecăm, uitaţi, în munţi.
I.
Ce vrei să spui? Parcă prevăd,
În gînd ai numai despărţire,
Iar cum acum totu-i prăpăd,
Mă cheamă vechea amăgire.
În noaptea plină de fiori,
De e aşa rămîn tăcută,
Şi voi pleca la primii zori,
Să mă tot pierd, necunoscută.

joi, 24 ianuarie 1985

Umbra

Ce umbră tainică te-ascunde
În amintiri şi primăveri?
Eu plec la drum dar nu ştiu unde,
E ziua care a fost ieri.
A fost ce-a fost şi niciodată
Nu vei mai fi un pas concret,
Iubirea mea nu te mai cată
În ascunzişul tău secret.

O umbră veşnic visătoare
Din flori de crin şi flori de mac,
Mă-nchide-n mine şi mă doare
Şi-n vînt de noapte mă prefac.
În ascunzişul tău din umbră
Mă plănuieşti în fel şi chip,
Mă vezi în răzbunarea-ţi sumbră
Ca valul mării pe nisip.

În umbra ta neştiutoare
Se pierde şi destin şi vis,
Credinţa ta revoltătoare
E doar eternul compromis.
Şi-n lacrimi zboru-i o mirare,
Vechi amintiri de vis răzleţ,
Şi-am nimicit prin condamnare
Un vis frumos şi-un vis măreţ.

De-acum şi pentru totdeauna
Rămîi doar drumul paralel,
Privind în soare eu văd luna
Şi la desfrîu fac iar apel.
Rămîi o umbră-n veşnicie
Îmbrăţişînd un univers,
În viaţa ta-i doar armonie,
Un drum al vieţii nemaimers.