Ninge şi e frig,
mă ghemuiesc la rădăcina stejarului,
Şi-mi ning în ochi
poduri de amintiri.
Clopote de frunze uscate
murmură stindarde în pierzare
către infinit,
către pămînt,
către cer.
Păsări migratoare ţipă sfîrşitului de zi
înmiresmate de puterea vîntului.
Boabe mari de ceaţă umplu văzduhul
şi se chircesc în valuri,
trecătoare şi supuse.
Neştirbite valuri de oboseală
Se trec prin dimineţile toamnei.
Corăbii rătăcite
la porţile dinspre iad
ori spre rai
trec pe malurile apelor.
Ninge, e frig
şi mă ghemuiesc la rădăcina stejarului
nins
de tot atîtea zăpezi
şi scuturi de amintiri.
Ochii mei reci de albul zăpezilor
Nici nu mă mai recunosc.
Plouă parcă, nins etern.
Răvăşirea se adună
Sub halou de semilună,
Dar, la dracului cu toate,
Un abis ne mai socoate.
Hai să mergem spre dezastrul
Zborului de cer albastru,
Cînd cu ultima suflare
Ne zdrobim de întîmplare.
Fie-ţi patima ursită
Peste lumea mărginită,
Şi te du unde mă duce
Urma prinsă în răscruce.
Şi mai hai spre barieră
Îngropaţi în lizieră.
Dar, la dracului cu toate,
Doar abis ni se mai poate.
Sună munţii şi răsună
Privegheaţi în cer de lună,
Şi ascunşi sub nori de cetini
Îşi vorbesc despre prieteni.
Călărind pe timpul veşnic
Rostesc pravila cucernic,
Şi ascunşi cu fruntea-n soare
Susură din ochi izvoare.
Sună munţii şi răsună
Ca voinicii cînd se-adună,
Şi-şi ridică-o cupă plină
Blestemîndu-ne lumină.
Şi ne cheamă către creste
Drumurile din poveste,
Şi doar doina e stăpînă
Peste frunzele ce-o-ngînă.
Sună munţii şi răsună,
Cerul nopţii li-i cunună.
