O poezie fără timp

Cuvânt de citire ca prefaţă la a doua ediţie

Revărsări de culori şi nuanţe, întrebări retorice, metafore criptice, discurs liric gradat, condensat, iată ce ne propune în acest volum, Daniel-Dumitru Darie. Seducţiile sale literare sunt în acelaşi timp atuuri ale unui op promiţător şi ale afirmării unui poet cu reale calităţi în tărâmul atât de controversat al poeziei, tărâm populat cu himere, în căutarea unui adevăr imaginar, paradoxal, suplinit prin comunicarea modernă a celularului şi a internetului.

Scormonitor în cuvinte şi stări lirice, poetul, în sensul bun al cuvântului, caută sensuri noi vocabulelor tragice şi filosofice în acelaşi timp, dar nu scapă din vedere nici efemeritatea clipei în care trăim, abur şi fum până la urmă, după care ne trezim în mersul firesc al vieţii la poarta închisă a existenţei. În volumul Paşaport, spiritul său neliniştit cultivă o meditaţie halucinantă, atent orchestrată, asupra sensurilor lumii prezente. Poezia sa este o radiografiere a crizei existenţiale, în fiecare din noi prezentă, la el făcând parte din alcătuirea fiinţei lui; este o poezie a tainelor, a subtilităţilor, a jocului de cuvinte ce duc la sublinierea esenţelor.

Pentru Daniel-Dumitru Darie poezia este platoşa cu care se protejează împotriva trecerii timpului, împotriva răutăţilor lumii, este mascota cu care cutreieră vremea şi necuprinsă ei, iar cartea domniei sale astfel alcătuită este cu preponderenţă închinată sentimentului cel mai sublim la care aspiră fiinţa umană, dragostea. În comunicarea cu natura atât de bine evidenţiată în versurile acestei cărţi, poetul găseşte o alianţă care îl iluminează şi îi crează o stare specială, impresionat de cuvintele din poeme care îl fac să se gândească ce miraculoasă poate fi viaţa, având mare încredere în devenirea sa poetică.

Firul roşu al volumului e cercetarea naşterii, a vieţii, a dragostei (în special) şi a morţii, elemente regăsite în mai toate poeziile care incită şi fascinează.

Cele mai frapante caracteristici ale lor sunt fluenţa şi imaginile măiestrit concepute, deloc ostentative, cu sugestii ale unei sensibilităţi debordante.

O altă trăsătură definitorie este lirismul bine articulat, perfect motivat, încadrat cu exactitate în lirica tradiţională, cu puternice intarsii de modernism (aici, cele două într-o armonie deplină), capabile împreună să adauge o mare căldură versurilor.

Acestor trăsături, care ţin de fond şi de atitudine, li se adaugă clasicismul perfect asimilat în modernitate, precum şi nivelul propriu-zis al expresiei, al stilului, nivel caracterizat prin plasticitate şi eleganţă, care-l fac pe autor triumfător asupra textului, asupra temei, asupra limbajului chiar dacă, câteodată, repetiţiile par să deranjeze; ele au însă rolul de a stabiliza o anume idee.

Coborând mai jos de josul lumii, pătimind pentru “zidirea” într-un folos scriitoricesc a cuvântului, poetul parcurge un itinerar iniţiatic, care, până la urmă, întruchipează popasul nostru pe pământ, către „sfârşitul de an” în care încă mai poposeşte „o iubire” ce înalţă şi dă speranţe fiinţei poetului.

“Târziul An Nou” e târziul din noi, din fiecare, în care gânduri şi speranţe, aidoma păsărilor călătoare, se îndreptă nu spre soare-răsare ci spre soare-apune „înspre nordul arctic, înspre sudul sec”, o poveste repovestită a trădărilor şi a uitărilor cum spune poetul în versurile:

„Vom petrece viaţa printre vechi prieteni
Neştiind de-acuma când e Anul Nou”.

Mădălina Loredana Olteanu 

Impresii după citire

“Paşaport” - un volum de poezie ce se vrea şi reuşeşte cu succes să fie un paşaport spre sufletul lui Daniel-Dumitru Darie.

“La vama dintre şoaptă şi îndemn” am luat paşaportul spre lumea lui Daniel-Dumitru Darie, o lume intensă, plină de pasiune şi de dragoste. Am citit şi recitit fără întrerupere fiecare vers, fiecare poezie, cu o emoţie şi o trăire ce le credeam uitate demnul. Am trecut, pe rând de la starea ce mi-a transmis-o autorul, prin trăirea dragostei pentru fiinţa iubită, la emoţia pentru dragostea de ţară şi de neam, dragoste, pe care, prea puţini dintre noi au astăzi curajul să o mai recunoască sau să se mai gândească dacă o simt sau nu. Pentru că, înainte de tot şi de toate, înainte de a fi poetul care este, Daniel-Dumitru Darie este un adevărat patriot şi asta se reflectă în fiecare vers al lui.

Când o creaţie este bine scrisă nu poţi avea curajul şi nici dreptul la critică. Aşa cum nici eu nu am curajul de a alege o poezie din acest volum şi să spun: această poezie este deosebită; tot ce scrie Daniel-Dumitru Darie, pentru mine este deosebit.

Motto-ul de viaţă al omului care este, nu doar al celui care scrie, Daniel-Dumitru Darie este “Omule, păstrează-te frumos”. Şi el, Daniel-Dumitru Darie, este nu numai un om care s-a păstrat frumos, este un om deosebit cu un suflet pe măsură.

Adnas, Sanda Nicucie

Privind spre lume

Acum 24 de ani, în Iunie 1982 plecam pe un drum hărăzit de necesitatea împlinirii. Era momentul încheierii unei fireşti perioade existenţiale. Pasul necesar trecerii pragului (admiterea la liceu) – un pas ce în acel an era necesar a fi talia săritorilor cu prăjina – m-a propulsat pe orbita celor care nu aveau voie la întoarcere. Aveam de ales astfel doar drumul înainte.

Cum viaţa e o înşiruire de întâmplări şi coincidenţe, coincidenţa a fost ca noi, cei care în 1982 păşeam ca elevi ai clasei a IX-a la Liceul de matematică-fizică “Traian“ să începem un nou ciclu al vieţii noastre la 100 de ani de când se hotărâse înfiinţarea acestei cetăţi a ştiinţei, făuritoare de oameni cărora li s-a recunoscut emblema de personalitate.

Furcile caudine ale obligatoriului spirit al ne-au triat în mod continuu şi nepărtinitor. La doi ani de la acea “mare trecere” ne-au trecut încă odată prin sită. Am rămas mai puţini, într-o firească şi necesară luptă pe acel drum ce ne-am impus. Şi am reuşit să parcurgem şi acel drum, împletind viaţa de elevi cu trăirile de adolescenţi. Ne-au unit întâmplări, bucurii, fireşti descumpăniri, rătăciri, complicităţi, urcuşuri şi coborâşuri pe ale noastre continue cărări ce au împletit drumul devenirii.

1986, Iunie a adus clipa de împlinire şi de răscruce. Din acel moment drumul se voia pecetluit doar de vrerea proprie. Şi, de aici înainte a fost mai uşor pentru unii, mai greu pentru alţii, mai lung sau mai scurt, dar, peste ani, pentru aproape toţi, suma a fost pozitivă.

Am redevenit de multe ori în vremurile acelea, regăsindu-mă acel ce am fost. Mi-am căutat schimbările pe care cei ce atunci mă ştiau spuneau că sunt minore sau că nu există. Şi, pentru că le dau dreptate, am readus către cei de azi gândurile acelor vremuri. Şi ale acelor idealuri. Pentru că aşa a fost să fie. Până acum fireşti sau nefireşti oprelişti au făcut ca aceste file de Paşaport ale devenirii să nu poată fi luminate decât de difuza lumină a sertarului. Iar dacă tot a fost să fie aşa am şi eu partea mea de vină. Cei ce ştiu povestea să o spună. Cei ce nu o ştiu, să nu o inventeze. Eu nu o voi spune!

Şi astfel aşa mă puteţi descoperi pe mine, cel care am fost şi sunt. De fapt acesta sunt eu. Un om ce a trecut prin timp, purtând urmele acelor timpuri. Şi, poate, că a şi lăsat urme în treceri. Poate am fost cuprins de deznădejdea idealurilor pierdute după acel Decembrie 1989 în care m-am implicat suficient încât să îmi pot permite să nu accept, de nici o parte, minciuna. Şi poate de aceea, sau ca o premieră, în 24.12.89 am preferat să rămân în lumea celor mulţi. Şi tot de accea am preferat ca dovezile despre mine, cel din acele zile, să ţină companie, în sertar, „gândurilor” ce se vor derula în continuare. Acum au rămas singure Şi tot aşa or să rămână.

Prin tot ceea ce sunt, prin tot ceea ce fac, prin gând sau prin reacţii, e posibil să fiu văzut ca un om controversat. Şi poate că acesta e o realitate. Unii m-au privit după fapte, alţii m-au văzut doar după cum mi-au înţeles vorbele... Unii mi-au judecat contradicţiile pozitiv, alţii, într-o normalitate a echilibrului le-au pus spre negativ. Şi toate acestea mă definesc pe mine, un om, un simplu om, un altfel de om, în această mulţime de anonomi.

Poate, despărţindu-mă de un comportament care defineşte deja o modă – şi referire fac la “plimbarea la Biserică de dragul imaginii” ca şi de o neînţeleasă convertire la credinţă a celor care erau străjerii ateismului – am lăsat loc de interpretare şi am generat şi mai multe controverse. Şi astfel m-am situat, a nu ştiu câta oară, “împotriva tuturor“ prin neacceptarea decăderii la rangul de tolerant prin închiderea ochilor şi prin tacerea de dragul laudelor. Dar eu, faţă de mulţi alţii, am făcut acest pas în suficientă cunoştinţă de cauză. Iar explicaţiile mele sunt simple: în primul rând ca unul ce încearcă să dea explicaţii fenomenologiei naturale – prin prisma faptului că am absolvit Facultatea de Fizică – şi în al doilea rând am avut curajul şi îndrăzneala să trec mai departe de spusele oamenilor în sutană – preoţii – şi să încerc să dezleg tainele şi tăinuirile credinţei, în primul rând creştine. Şi am avut curajul să nu fiu adeptul ideilor care cândva s-au spus tocmai de cei care blamau credinţa, dar care acum de unii dintre cei care flutură acest steag, sunt considerate ca fiind în ajutorul lor, am cercetat pentru ca să am toate motivele pentru a crede. Iar cum firul drumului s-a cam întors şi către cei pe care noi îi numim păgâni, am considerat ca fiind absolut necesară delimitarea. Mai mult decât atât, instituţia numită Biserică se face de multe vinovată; instituţia şi oamenii care o slujesc şi mai ales cei care se fac a o sluji. Mă plec adânc în faţa sfinţiei şi clarviziunii strategice lui Daniil Sihastru, a demnităţii lui Constantin Brâncoveanu, a celor care, cu Dumnezeu în suflet, s-au jertfit pentru credinţă, neam şi pământ. Dar nu pot accepta pe cel care, cu Biblia sau crucea în mână, se bucură de durerea altora! Nu voi accepta plecăciunea acestora în faţa maimarilor vremii, batjocorirea şi chiar uciderea unor oameni în numele unei credinţe!

De ce oare au existat cruciaţii? De ce s-au înfiinţat biserici nefireşti, de un alt rit, dar subordonate unei alte cârmuiri? De ce a existat războiul din Iugoslavia? De ce se falsifică istoria pentru a fi pe placul şi la dispoziţia celor care sunt, la un moment dat, învingători? De ce impunem democraţii cu bombe aruncate din înaltul cerului şi cu tancuri răscolind pământurile sfinte ale altora? De ce s-a impus şi de ce am acceptat uciderea unui conducător într-o zi considerată sfântă? De ce, încă, mai mor oameni în aşa-zise procesiuni de exorcizare?

Acesta sunt eu. Rebel şi împotriva curentului. Mereu întrebător. Cu mine, cu alţii, cu tot ce se întâmplă. Şi mereu în căutarea răspunsului. Şi aşa voi încerca să fiu mereu. Cameleonul e poate frumos. Dar omul-cameleon nu cred că poate avea o astfel de etichetă, de frumos. Acea etichetă derivă din comportament, care, neaoş, ro-mâneşte, se numeşte curvărăsie. Iar eu nu vreau legată de numele meu acea etichetă. Niciodată!...

P.S. S-au mai schimbat vremurile, s-au mai schimbat oamenii. Însă, cum toate sunt făcute să dureze, atunci când nu sunt menite a face bine, năravurile rămân. Iar comportamentele oamenilor parcă au luat-o razna. Toţi acuzatorii, azi, se transformă în judecători. Apărătorii nu mai au dreptul la cuvânt. Dreptul la apărare este doar teoretic. Verdictele, înainte de judecată, sunt cunoscute...

Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

Drum spre creste

Haide, hai alături, sus pe creste,
Hai în umbra nopţii din poveste,
Urc-alături pasului hoinar,
Muntele ne face drumul dar.

Hoinar precum eram,
Mereu te căutam,
Te aşteptam să vii, să nu mai pleci.
Cu ochii către cer,
Erai un fad mister
Pe negrele şi asprele poteci.

Plecînd ades în munţi,
Urcînd spre soare punţi,
Te căutau pîraie şi văi seci.
Umblînd ades hoinar
Ţi-am dat cărări în dar,
Ţi-am dat izvoare limpezi, ape reci.

Precum hoinar eram,
Privirea-ţi căutam
Şi-ţi ascundeam ce poate fi mai greu,
Eram stindard şi foc
Şi te purtam în joc
Cum mă-ndemna pe drumuri pasul meu.

Te privegheam tăcut,
O luam de la-nceput,
Urcam, urcam şi tot aşa mereu,
La ceas de vis tîrziu,
Veghindu-ţi cerul viu,
Ţi-am pus pe frunte nimb din cerul greu.