duminică, 22 decembrie 1985

Bujor de munte

Caleidoscoapele stelare
Mi se-aşază nevăzut pe tîmple,
Şi mă tot grăbesc să mă întîmple
Într-o prea sublimă nourare.

Cale-nseninată de departe
Urma-năbuşită vrea a frînge,
Şi-o înveşmîntează-n poli de sînge,
Că fugind de viaţă, fug de moarte.

Nimburi înstelate-mi stau pe frunte
Şi-un botez de flăcări am în mînă,
Raza de lumină-i cea stăpînă
Din izbucul de Bujor de Munte.

miercuri, 18 decembrie 1985

Stih

De cînd puterea vieţii mele cată,
Privesc făptura ta adevărată,
Şi-mi dă pedeapsă-ntreaga mea mîndrie,
Te văd aşa cum scriu o poezie.

Şi tot mereu te caut, tot mereu,
Această poezie n-o scriu eu.
Ucide-mă,

iubeşte-mă,
e dreptul tău.

marți, 17 decembrie 1985

Cer de apă

Sub umbre de apă
Mai toate-or să-nceapă,
Şi-n umbre-or să vină
Strivite-n lumină.

Şi toate-or să-nceapă
Din sînge de ţeapă,
Şi lin cade-n tină
Hercul de lumină,
Pustiu să strivească
O roată lumească.

Lumini or să umble
Pe niscavai umbre,
Şi urlete triste
Pierind să existe,
Încet se vor frînge
Cu lacrimi în sînge.

Şi-n umbre de apă
Iubiri or să-nceapă,
Strivite-n lumină
Veni-vor să vină.

Sfîrşit de an

Încet, sfîrşitului de veac se-adună
Strivita cale prinsă în amiază,
Şi-ntru-nceput puterii se-mpreună,
Uscată-n umbra arsă de o rază.

Prohod de veac pe umbre mă asaltă
Şi-mi pun pe cap coroana din secure,
Şi urcă scara patima înaltă,
Dintre copaci furîndu-mi o pădure.

Înalte zări, înaltă dănţuire
Pe rug încins de frunze căzătoare,
Într-un sfîrşit de an e o iubire
Ivită vag, mereu înălţătoare.

Într-un sfîrşit de an e o iubire
În care fiinţa mea e-nălţătoare.

luni, 16 decembrie 1985

Fără timp

Timp nu am deloc,
Totul e un joc
Iar eu ard în foc.

Se sfîrşeşte-n mal
Val plîngînd, pe val,
Alburi de voal.

Pravile se zbat
Zborului uitat,
Veşnic zbuciumat.

Focul arde-n lemn,
Umbră de îndemn
Rostuit solemn.

Păsuiri de dor
Trag mereu în zbor
Muchea de topor.

Urmele iau foc
Şi se prind în joc,
Măsluind un troc.

duminică, 15 decembrie 1985

Fără drept

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul să ne ştim aproape,
Avem doar timpul să ne pribegim
Pe apele lunatice de noapte.

Noi n-avem dreptul să ne mai cunoaştem
Şi n-avem drept în noi să ne simţim,
Avem numai trecutul să-l străbatem
Prin apele din lacrimi ce privim.

Noi n-avem dreptul să ne dăm nici mîna
Şi n-avem dreptul să ne ştim în gînd,
Avem doar haos să strivim lumina
În ochii ce privesc în gol, arzînd.

Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul unor orişicine,
Avem doar timpul să ne pribegim,
Ascunşi fiind mereu printre ruine.

sâmbătă, 7 decembrie 1985

Retragere

Azi, tot ce ştii tu despre mine
E doar atît cît îţi convine,
Sub gînd perfid de răzbunare,
Sunt doar un semn de întrebare.

Găsind un rost în rătăcire
Tu arzi mocnind şi-n amintire,
Legînd speranţa tuturora
De-un ceas ce tot încurcă ora.

Prin vis crescînd şi renăscînd,
Eu port acelaşi tainic gînd,
Să mă prefac, să înţeleg,
Şi de trecut să mă tot leg.

Nepăsuit de existenţă,
Am absentat fără frecvenţă,
Şi-am existat în nemişcare,
Prăvalnic, taină călătoare.

Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Şi-am înţeles că, din eroare
Am tras cu ochiul către soare.

Şi-am numărat cu pas rebel,
Un el şi-o ea. Perfect drapel.
Şi a rămas doar nu, ori da,
Peste un prag ce va-ngheţa.

Am fost un trăsnet fără moarte
Ducînd lumini spre mai departe,
Dar am rămas fatalitate
Şi dor, mereu, de libertate!

Azi, doar atît ştii despre mine
Şi crezi că totul îţi convine,
Dar totuşi sunt, din întîmplare,
Un mare semn de întrebare.