miercuri, 3 aprilie 1985

De ce…?

-De ce oftezi cînd n-ai motive?
De ce ai gînduri obsesive?
De ce te baţi cu ploi de gheaţă?
De ce aprinzi un foc în ceaţă?

De ce dai foc la rădăcină
Şi recunoşti că eşti de vină?
De ce te zbaţi să ştii pe toate
Cînd bine ştii că nu se poate?

Şi chiar, de ce asudă focul?
Tu ştii că vatra îi e locul?
De ce te clatini? N-ai motive!
Atîtea-s gînduri posesive?

-Să vă răspund adun cuvinte
Şi le aştern pe dinainte,
Oftînd cu lumea veşnic plină
De întuneric şi lumină.

Mi-e dor să plîng fără dovadă
Pe ispăşirea mea bolnavă.
Plutind în doruri de putere,
Rămîne viaţa o durere.

Ridic un foc în bezna serii,
M-aşez la mesele tăcerii,
Adun şi tot adun ca-n mine
Să fie tot ce-mi aparţine.

Dar gîndul meu rămîne slugă
La tot ce vorba lumii-ndrugă,
Trăind şi despicînd în două
O eră veche şi-una nouă.

Nu am motiv dar gîndul zboară
Nici viaţa nu-i deloc uşoară,
În vorbe care-ajung la mine
E tot ce lumii îi convine.

Dar nu adună astă lume
Decît urmaşii după nume,
Nu ştie că urmaş se cheamă
Şi cel ce tace fără teamă.

Şi fără teamă-n gura mare
Dă veste spre întreaga zare,
Dă veste focului să-nvingă
Şi-n focul vieţii să se stingă.

Eu sînt urmaş al tuturora
Cît ceasurile mai bat ora,
Strămoş al celor ce-or să fie
Cînd vîntul toamnei mă adie.

Şi am să plîng şi rîd ferice
Şi am să mă condamn complice
Şi-am să ciocnesc cu fiecare
În clipa lui de disperare.