Ferice mă-nconjoară-o rază
Prin scop, prin ţel şi prin destin
Şi veşnic lumii stau de pază
Şi lumii veşnic mă închin.
Declar proces deschis terorii
Şi pun dreptatea avocat,
Dar, mincinoşi, judecătorii
Mă pun la zid predestinat.
Cu zgomot propriu, iluzoriu,
Luceşte un afet de tun
Şi-n prăbuşiri, inchizitoriu,
Nici vorbe nu mai am să spun.
În vechi instanţe prăbuşite
Se judecă proces meschin
Dar toate plîng neauzite
Pe norii negri care vin.
Am prin mine un întreg prădalnic
Şi mă zugrăvesc palate vechi,
Visul meu şi gîndul meu hotarnic
N-are vorbe, plînge în perechi.
Învăţînd din mers rostul prostiei,
Viaţa mea e chiar şi ea război,
Am uitat aici glasul mîndriei
Şi-am să trec cu tancul peste noi.
Nu mai am nici ură, nici voinţă,
Sunt sătul să mor un anonim,
Dar, nemaiavînd nici o credinţă,
Mi-a rămas războiul ce-l trăim.
Îmi zvîcneşte viaţa-n al meu sînge,
Mîngîi nori de praf ce îi dezbin,
Îmi e dor în braţe a te strînge,
Puşca-mi plînge însă a destin.
Iar prin gînd uman şi provizoriu
Eu voi dezerta de pe pămînt,
Voi pleca tăcut şi derizoriu
Să mă-nalţ la gradul cel mai sfînt.
E alarmă. Lacrimi îmi bat gîndul,
Îmi iau arma, trebuie să plec,
Gîndul meu îl las acum plîngîndu-l
Şi spre moarte plec şi mă petrec.
Cum să fie slugă pana
doar nimicului meschin,
cît în sînge arde rana
aburind paharul plin?
De citiţi aveţi cuvîntul,
vorba-i liberă prin sine...
De cînd lumea şi pămîntul
adevărul e-n ruine!
S-a vorbit, s-a spus într-una,
Chiar de ce nici nu se ştie.
Dar eu tot iubesc furtuna
Ce îmi spune: Scrie! Scrie!...
Cu ochii noştri plini de patimi
Ne revedem cînd tu revii,
Dar, gîndul cum nu ţi-l mai ştii,
Rămîi în şoaptă şi în lacrimi.
S-a dus ce-a fost cîndva, odată,
Ce lumea-ntreagă a-nţeles,
Dar noi abisul am ales
Şi-n el ne-am pus credinţa toată.
Şi tot ce-a fost ne aparţine,
Nu vom putea da înapoi,
E totul trist între noi doi
Şi doar nimicul ne susţine.
Eu mai păstrez în amintire
Acele zile, ca un tot,
Chiar dacă, să-nţeleg nu pot
Ce poate crezi c-a fost iubire.
Dar totul e o grea minciună
Ce am numit-o, noi, mister,
Şi am urcat-o către cer
Pe un halou de semilună.
A fost ce-a fost de ne-am iubit,
Dar gîndul rău se înfiripă,
Cu fapta lui a şi sosit
Şi a trecut ultima clipă.
